Ce ușor folosim adverbele de timp “atunci” și “acum”…imediat venim cu o propoziție corectă, gramatical vorbind… dar ce ne facem când aceste “atunci” și “acum” depășesc limitele gramaticii și devine dificil de înfiripat acele propoziții, fie ele și scurte?

Există grade diferite de a ne raporta la “atunci”. Atunci, pe 15 septembrie 2013, am scris următoarele gânduri:

15 septembrie 2012 și 15 septembrie 2013

Atunci, în 2012, nu a mai însemnat, ca de obicei, doar prima zi de școală sau back to school cum zice englezul, ci, din contră, ultima zi în care îmi puteam privi bunicul, ziua în care îi spuneam “Adio” unui om a cărui imagine îmbătrânită nu înceta să fie caldă și primitoare. Atunci era emoționant să-ți vezi bunicul, bătrânel, aproape de capătul puterilor, care parcă întinerea instant atunci când își vedea nepoata. Atunci nu mă întrebam oare cum va fi când n-o să mai fie? Acum e greu să știu că voi trece prin fața casei bunicilor și pragul va fi gol. Acum amintirile țin vie privirea iscoditoare a bunicului când îi povesteam despre marketing online și ce lucram eu la birou. Acum mi-e dor să mi se zică “Andrița”.

Acum, la o lună distanță, citesc acest fragment și simt că, deși acele “atunci” și “acum” coincid cu actualele “atunci” și “acum”, diferența constă în aceea că acum pot să privesc mai detașat înapoi, spre atunci. Ca la școală: Am luat 10. versus Mi-a dat 4. Vorbim, până la urmă, despre asumare și la bine și la mai puțin bine (ca să nu zic rău).

Vorba lui Iv cel Naiv “un om căra în spate/ un dram de naivitate”. Da, naivi când ne raportăm la timp, naivi când ne raportăm la persoanele apropiate, naivi când ne raportăm la clipă…

Ce copii!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *