România a încălcat art. 8 din CEDO
Cauza Tusa impotriva Romaniei – doamna Tusa a sesizat Curtea la 30 aprilie 2018, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), cu privire la încălcarea art. 8 din Convenție (dreptul la respectarea vieții private și de familie).
Cererea privește eficacitatea anchetei faptelor de malpraxis pe care reclamanta le-a semnalat referitor la diagnosticul greșit pus de medicul oncolog și neverificarea de către chirurg a acestui diagnostic înaintea intervenției chirurgicale.
Curtea a reținut, în concluzii:
„113. Curtea observă că în cadrul de reglementare instituit de legiuitorul român, se permite o alegere între mai multe proceduri care urmează să fie angajate, și poate părea favorabil justițiabililor. Cu toate acestea, în cazul reclamantei, diferitele proceduri pe care le-a introdus au condus la rezultate divergente. Astfel, în pofida rezultatelor lor respective, atât procedura penală, cât și procedura disciplinară au concluzionat că oncologul și-a îndeplinit atribuțiile profesionale într-un mod deficitar. Cu toate acestea, procedura întemeiată pe Legea specială nr. 95/2006 a eliminat această răspundere.”
În temeiul răspunderii civile delictuale, victima unui act de malpraxis poate formula o cerere de chemare în judecată prin care să solicite repararea prejudiciului cauzat.
Art. 1349 alin. 1 din Codul civil prevede că: „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.”
Termenul în care poate fi formulată cererea de chemare în judecată este de 3 ani de la data când victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât daunele aduse în urma actului de malpraxis, cât și pe cel care răspunde de ea.
Despre această procedură am scris un articol informativ separat, aici.
Plângerea adresată Colegiului medicilor este o altă procedură de care victima poate uza în scopul sancționării disciplinare a medicului care a săvârșit un act de malpraxis.
Termenul de depunere a plângerii în fața Colegiului medicilor este de 6 luni de la data săvârșirii faptei sau de la data cunoașterii consecințelor prejudiciabile prin actul medical reclamat.
Victima sau succesorii acesteia pot depune și o plângere penală pentru săvârșirea faptei de vătămare corporală din culpă sau ucidere din culpă, după caz.
Termenul de depunere a plângerii penale este de 3 luni de la data la care persoana vătămată a aflat de săvârșirea faptei în cazul vătămării corporale din culpă.
În cazul de față, reclamanta a apelat la toate mijloacele legale prevăzute de legea română.
Curtea reține că mecanismele pe care le are victima la dispoziție pentru repararea prejudiciului au fost lipsite de eficiență în cazul reclamantei:
„114. În continuare, mecanismul juridic prevăzut de dreptul intern s-a dovedit, în cazul reclamantei, lent și greoi. Instanțele au suspendat pronunțările în timp ce alte proceduri erau pendinte, ceea ce ar fi putut conduce la intervenția prescripției cu privire la răspunderea penală a oncologului sau la încetarea procedurii disciplinare din cauza decesului chirurgului anchetat. În mod cert, reclamanta a ales să exercite toate procedurile puse la dispoziția sa de cadrul de reglementare, însă Curtea nu îi poate reproșa acest fapt. Curtea opinează că este de înțeles că partea interesată a dorit să obțină clarificarea situației sale factuale, precum și o reparație a prejudiciului pe care a considerat că l-a suferit. Or, procedura în răspundere civilă delictuală, singura procedură susceptibilă în teorie să îi ofere o reparație, este încă pendinte, la mai mult de nouă ani de la sesizarea de către
reclamantă a instanțelor și paisprezece ani de la consultația medicală și intervenția suferită de aceasta. Curtea concluzionează că mecanismul juridic pus în aplicare de dreptul intern nu a prezentat, în cazul reclamantei, eficacitatea dorită de jurisprudența sa.
115. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție.”
În concluzie, Curtea a stabilit că a fost încălcat art. 8 din Convenție, fapt pentru care a hotărât:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:
(i) 7.500 EUR (şapte mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
(ii) 2.200 EUR (două mii două sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată pentru acest cuantum de reclamantă cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale.
